Vara

Merg inainte , avand soarele ghid si blocurile acoperis de suferinta.
Imi aduce aminte de zilele cand leneveam pe plaja, numarand razele de soare si respirand firicele de nisip.
Imi aduce aminte de magia cu care lotiunea de plaja imi intra adanc in corp, simtind-o cum mi se scurge pana la oase.
Iar cand se insera, pescarusii coborau pe plaja si-mi ciuguleau din suflet.
As fi vrut sa fiu si eu ca ei, sa pot zbura atunci cand nu mai ramane nimic pentru mine.
As vrea sa pot asculta pentru totdeauna vantul ce-mi matura gandurile de colo-ncolo.
Sa pot merge incet fara ca timpul sa ma mai fugareasca. Fara sa-mi fie teama ca ma va ajunge din urma si-mi va rade iar in nas.
As fi vrut sa fiu cerul, sarea ce tremura in mare , orizontul ce ma innebuneste...Dar nu sunt decat o moneda lipita de asfalt.

Povestea bobocului

La inceput era doar un boboc. Statea timid intr-un parc dintr-un oras oarecare, tu l-ai rupt si l-ai luat dintre fratii lui. Apoi, mainele mele l-au purtat pana la paharul cu apa. Drumul a fost lung, dar el a absorbit insetat transpiratia palmei mele. Dupa ce i-am dat drumul in pahar,aproape ca am si uitat de el. Dar a doua zi bobocul nu mai era boboc. Inflorise si era frumos foc. Mi-a crescut inima de bucurie. Atat de frumos era....Ca dragostea.
A treia zi petalele i se departasera tot mai mult si cand am trecut pe langa el, chiar am crezut ca se va deschide la vesnicie, cu grija, insa fara ca sa se ofileasca vreodata.
Curand insa a trebuit sa strang petalele si sa le dau drumul in cosul de gunoi.
A fost doar un boboc intre multi altii.
Ce mai trebuia sa amintesc?
A,da...Am uitat de magia cu care transpiratia de pe palma ta s-a amestecat cu cea de pe palma mea atunci cand mi l-ai daruit. Am uitat de amaraciunea cu care am privit petalele cazand, neputand face nimic , invinuindu-ma ca sunt atat de neputincioasa.
Dar in cele din urma m-am resemnat...
Timpul si-a facut datoria...A maturat petalele din drumul lui...

Amintiri din alta viata

"Sing to me the song of the stars"


Nu mai am vise. Nu mai avem vise. Niciunul dintre noi. Sunt atatea de facut, timpul este mult prea putin, te gandesti totusi ca oameni precum da Vinci au avut tot 24 de ore pe zi la dispozitie sa faca tot ce-au facut, dar oare s-au simtit ei impliniti atunci cand au murit? Ce e viata, daca nu o amanare a mortii? Si ce mai ai de trait cand nu mai ai vise?
Dar nu e adevarat. Mereu, mereu, oricat de distrus ai fi, tot nu te trage inima sa parasesti lumea asta. Pentru ca nu stii ce se va intampla dupa moarte, pentru ca de fiecare data cand incerci sa-ti imaginezi cum va fi, filmul se rupe in momentul in care inchizi ochii. Vei vorbi cu sf. Petru, vei vorbi cu Dumnezeu? Dar nu "intunericul" e cel care te inspaimanta cel mai tare. Ci certitudinea ca acolo vei fi doar tu cu tine insuti. Pentru o vesnicie. Cat de greu trebuie sa fie...
In putinele momente pe care le petreci cu tine insuti, realizezi ca viata nu este de fapt nimic altceva decat o intamplare...O permanenta intrebare...Dar oare unde sunt raspunsurile?
Stii si tu foarte bine unde sunt. Ele sunt pretutindeni. In bujorul ce infloreste intr-un pahar cu apa pe masa din bucatarie, in cerneala ce zgarie caietul de romana...In tigara pe care ai fumat-o sau poate ca n-ai facut-o, pentru ca i-ai promis ei ca te lasi...In zambetul unei persoane pe care ai intalnit-o intamplator pe strada... Ah. Ce minunate sunt zambetele celor care nu te-au cunoscut si nu te vor cunoaste niciodata. Celor care nu vor nimic de la tine.
Raspunsurile sunt in tine insuti si in persoana care ti-a daruit bucuroasa toata fiinta ei. Dar poate ca tu n-ai sa stii niciodata, poate ca n-o sa-ti pese niciodata sa afli ca acel bujor a inflorit si s-a ofilit iubindu-te pe tine. Poate ca ai sa-ti aduci intamplator aminte atunci cand copiii tai vor suferi din dragoste. Poate ca atunci ai sa realizezi ca te-a iubit, nu poate, sigur o vei face si ce folos tocmai atunci? Vezi ce parsiva e viata? Daca ai sti raspunsurile dinainte, ai duce o viata fericita, linstita...Dar asa...Fericirea vine cand apuca, nu te suna inainte , nici nu trmite mailuri si n-o vei afla decat dupa ce ea va fi departe, departe de tine. Mii de minute. O viata intreaga.
Dar hai sa trecem mai departe, cu siguranta va fi si ea bine. Va avea copii frumosi, copii perfecti, facuti cu barbatul perfect. De fiecare data cand ii va veni sa se dea cu capul de pereti ca nu a alergat dupa tine sa te cheme inapoi, isi va aduce aminte ca defectele tale insuportabile nu te faceau un tata tocmai ideal. Si atunci ii va multumi Lui Dumnezeu pentru ce are.
Si in cele din urma, cu totii ajungem sa-I multumim Lui Dumnezeu pentru tot ce avem, pentru ce ajungem in viata. Cu siguranta ca ne-am dorit cu totii cel putin o data in viata sa fim altceva, cu siguranta ca ne-am blestemat vietile ca nu a iesit asa cum ne-am dorit, dar in cele din urma tot e bine...Copiii incep sa creasca , incepe o noua primavara. Pentru ei. Pentru tine insa incepe sa ninga si sa se innopteze...Ceea ce ei nu stiu e ca sunt doar o frunza a Marelui Copac ce candva tot se va termina.
Dar tu ai aflat asta...Esti resemnat, pentru ca oricum altfel nu ai cum sa fii... Mai cade un fulg, mai incepe o frunza sa creasca , doar vantul mai plimba prin drumul lui un " De ce am pierdut-o?" . Atat.