El

Cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat pana acum a fost sa cersesc iubirea, sa o am fix sub ochii mei si totusi sa nu o primesc. Pur si simplu sa nu o mai vreau atunci cand doi ochi mari si inocenti ma roaga sa o primesc. "Ce sa fac cu ea?", imi zic parca mie insami neinduratoare. Si totusi, dupa ce pleaca o vreau inapoi. Si atunci ma dau cu capul de toti peretii, caci dragostea nu e o curva machiata prost, pe care sa o tot chemi de fiecare data cand ai chef si apoi sa o gonesti, dragostea e un copil, atat de vulnerabil, atat de firav!...
El a spus ( Un "el" , ce mai conteaza ca el e "el" de aproape vreun an, peste ceva timp poate va fi un alt "el" si atunci acest "el" pe care il iubesc acum nu va mai ramane decat un simplu "el" uitat in trecut) ca sunt zapacita. Ca nu ma intelege. Nici eu nu ma inteleg si totusi de mult am incetat sa ma mai analizez profund...Nu are rost, trebuie doar sa ma accept asa cum sunt, alta oricum nu pot fi, nu am sa fiu niciodata.
Si poate ca as fi vrut sa fiu acea "ea" care sa ii bantuie lui noptile, sa -l tin treaz pana tarziu in noapte si nici macar sa nu fiu langa el. Dar...
Dar trebuie , in fond, sa accepti lucrurile asa cum iti vin. Sa accepti faptul ca fix acolo unde esti in momentul acesta ar trebui sa fii, fix cu persoanele cu care esti acum . Sa accepti faptul ca daca ploua afara nu e vina ta, nici a celor din jur, nu e vina nimanui . Sa accepti ca daca l-ai iubit si nu te iubeste nu e un capat de tara, nu e vina ta, nici macar a lui. Sa-l accepti asa cum e, chiar daca ochii lui nu emana acceasi caldura cu ai tai. Trebuie sa realizezi ca ploia nu este, in cele din urma, un lucru chiar atat de rau.